marți, 21 iulie 2015

Optimismul de-a lungul generatiilor

  1. Omul de la sat, cu 4-8 clase, are casa cu 2 camere si curte. Crede ca daca copilul lui face 10-12 clase si ajunge la oras, o va duce mai bine.
  2. Omul din oras mic, cu 10-12 clase, trebuie sa munceasca mai mult decat parintii, ca sa-si permita o casa cu 2 camere si curte. Crede ca daca copilul lui face 15-17 clase, si ajunge in oras mare, o va duce mai bine.
  3. Omul din oras mare, cu 15-17 clase, trebuie sa munceasca mai mult decat parintii, ca sa-si permita o casa cu 2 camere si curte. Crede ca daca copilul lui emigreaza, o va duce mai bine.
  4. Emigrantul din oras de 1-2 milioane din vest trebuie sa munceasca mai mult decat parintii, ca sa-si permita o casa cu 2 camere si curte. Crede ca daca copilul lui ajunge in metropola, o va duce mai bine.
  5. Omul din metropola, New York, Munchen, Paris, Tokyo, Londra, etc., trebuie sa munceasca mai mult decat parintii, ca sa-si permita o casa cu 2 camere si curte.
La fel creste, din generatie in generatie, munca necesara pentru a creste 2 copii, pana cand fac cel putin atata scoala cat au facut parintii lor. Cu cat are mai multa scoala parintele, cu atat e mai mare rusinea ca copilul sa faca putine clase. Daca parintele are 4 clase, zice ca-l va tine pe copil 4 clase la scoala, apoi fie ce-o fi, daca are bani i-l tine mai mult, daca nu nu. Daca parintele a facut 17 ani de scoala, e rusine sa-l tina numai 4 ani pe copil, oricat de sarac ar fi.

Cand oamenii isi dau seama ca nu se imbunatateste nimic, incepe declinul demografic. Un razboi reseteaza optimismul, dupa razboi brusc toata lumea devine mult mai optimista decat era inainte. Si se pot mari taxele si impozitele la inceputul razboiului, si pastra asa marite si dupa razboi, ca oamenii le vor plati fericiti ca nu mai e razboi, si vor face mare rezerva de patitori de taxe - copii, caci nu mai e rusine nici sa tii doar 4 ani copilul la scoala.

Niciun comentariu: